ucshiva`s blog

Mno ştiu că iar nu am semnat condica la postat, dar trebuie să mă înţelegeţi; chiulul e defectul meseriei (de elev, adică). Care este chiul, de fapt, nu e chiar un defect - hai să-l numim o obişnuinţă, mai bine. ( )

Aşa… unde rămăsesem ? Pai cred că la ziua de luni. Aia de acum o săptămână, deştepţilor ! V-o mai aduceţi aminte ? A fost ziua aia în care era un ger afară de am văzut cu ochii mei cum crăpau pietrele în patru, iar după aia, se mai încordau puţin şi mai crăpau în încă patru, iar cum gerul e pe mână cu ploaia ( ), care la randul ei e pe mână cu băltoacele ( ), care băltoace unde să se simtă şi ele mai bine decât într-un oraş în care pavelele sunt în formă de linie curbă deschisă (pe verticală ), s-a lăsat, cum era şi normal, cu şosete nu umede, ci FLEAŞCĂ.

Toate bune şi frumoase când citeşti astea de pe un scaun comod, eventual fotoliu, aflat într-o cameră caldă, nu ? Pai daaa, sigur că da, dar pe mine în ziua aia m-au târât la teatru. Profanii, cine altcineva ?! Imediat după ore. Imediat adică direct de la şcoală. Direct de la şcoală, adica după 5 ore de stat cu broaştele-n adidaşi. Ştiţi cât a durat “O scrisoare pierdută” ? 2 ore jumate. Drumul ştiţi cât a durat ? 1 oră. Şi dacă mai punem şi 5 de şcoală, vă mai descurcaţi cu socoteala ? ( )

Şi, cu toate astea, măcar de-as fi apucat să rumeg ceva. Dar fiind luat direct de la şcoală, normal că aveam burta lipită de şira spinării. Am avut eu o tentativă de a merge la o patiserie când am ajuns în faţa teatrului, dar mi s-a retezat brusc ideea cu “nu pleci nicăieri ! stai aici !“. Şi acum imaginaţi-vă cum ar fi spus Hitler cuvintele alea şi o să înţelegeţi mai bine de ce fug de şcoală ca de dracu`. ( )

Şi acum fară miştou; Bleonţ e tare. Şi nici Duban nu o duce rău ( ).

***Sau despre cum m-am căcat pe mine (aka am sfeclit-o) la limba latină, într-un test de proporţii în care am dat cu mucii-n fasole sau cu fasolea-n muci, după caz.***

Constat cu uriasă uimire că ăla care-a spus că în absolut fiecare zi faci ceva nou, ceva diferit faţă de tot ceea ce ai făcut în tot restul zilelor tale, chiar dacă de cele mai multe ori nu realizezi asta, nu era deloc în stare de ebrietate când a formulat drăcovenia asta. Deloc, deloc.

Adică uite, eu, spre exemplu, până astăzi nu am mai predat niciodata  în viaţa mea nicio lucrare goală puşcă. În sensul în care tot mai scriam numărul colegului ( ), tot mai copiam ceva ( ), tot mai inventam ori aberam ceva ( ), însă astăzi a fost o zi al dracului de tristă ( ). Atât pentru pix, cât şi pentru conştiinţa mea, care se zbate în chinuri întrucât nu a putut face mândru copacul ce şi-a dat viaţa pentru a-mi oferi mie hârtia lui, care hârtie a stat peste 40 de minute pe bancă, tolănită pe spate, cu burta la tavan, parcă rugându-mă s-o gâdil puţin cu bila aia minusculă din vârful pixului. Şi-am gadilat-o puţintel, totuşi, vreo 8 rânduri, exact cam cat mi-a trebuit să scriu numele, clasa, numărul, titlul şi, bineînţeles, cum este perfect normal, am încheiat cu cerinţa.

Şi nu :
- chiar nu ai ce să aberezi când îţi dă într-un test la latină să conjugi nişte verbe la nişte moduri, la nişte timpuri, la nişte persoane, la nişte genuri.
- chiar nu ai de ce să te chinui să-ţi faci copiuţe, folosindu-te de cele mai ingenioase metode, când tu habar nu ai cum şi ce să copiezi la materia respectivă, decât dacă ţi se dă mură în gură, eventual să ţi se dicteze pe litere.

LE: Acum trebuie să-mi rup creierii gândindu-mă la ce Drumnezeu să-i spun săracii femei, când m-o întreba cum e posibil să … pfoai, nici nu vreau sa mă mai gândesc .

Acum o săptămână, dar eh, ăsta-i unul din detaliile alea infime. ( )

Totul a început dur. Adicătelea înainte de plecare m-am dus frumos la ghişeul de bilete pentru tren (nb: când eşti cu cercetaşii iei bilet,  nu te duci cu naşu’, că pici de porc), prezentându-mă cu un carnet de elev, cu care am mers de mai multe ori, despre care ştiam că este vizat şi care carnet era al altuia, bineînţeles. Numai că, peste câteva secunde aveam să aud : “carnetul trebuie reştampilat pe anul curent“, vorbe care s-au soldat cu negru în faţa ochilor (mei ). Asta nu putea să însemne decât un singur lucru: după ce că nu am mers cu naşul, acum trebuia să mai plătesc şi biletul întreg. Mă gândeam să renunţ şi să mă întorc acasă, dar până la urma, cu durere în suflet am mai scos 30 de mii şi am plătit biletul întreg.

Ajuns la destinaţie, după ceremonia de deschidere am participat la nişte jocuri care, deşi cereau zbenguială şi erau oarecum agresive, nu mi-au afectat în vreun fel mergătoarele (aka încălţămintea) şi nişte dansuri care, pe cât păreau de finuţe, pe atât de albuţi (din negruţi) mi-au făcut adidaşii.

Pe urmă au venit nişte şmecheraşi dintr-ăştia de la capitală care ne-au învăţat cum se face un stencil, de la care am reţinut doar că dacă mâzgăleşti Casa Poporului faci direct puşcărie şi că pentru un vagon de metrou, amenda e relativ mică. Au făcut şi nişte demonstraţii pe carton, dintre care am pozat două şi am întins-o la magazin, că se mânca maţ pe maţ ( ).

Între timp s-au afişat şi listele cu membri fiecărei patrule şi cu ora la care aveau să plece pe traseu ziua următoare. Dau din coate, îmi fac loc prin mulţimea din faţa panoului, ajung în prima linie şi … mă numescIVAŞCU (ANDREI) VIOREL. Adică primul, din prima patrulă, de pe prima foaie. Adică sunt cu ăia care pleacă primii. Adică ăia care dorm cel mai puţin. Adică încă o dovadă ca numai mie mi se întâmplă. A se vedea:

Situaţia mi-era clară: într-o sală de sport, unde stau în saci de dormit mai mult de 100 de persoane, una mai panaramă ca alta; chiar n-ai cum să te culci prea devreme. M-am conformat, deci. Am aşteptat să se dea stingerea, am scos pistolul cu apă pregătit de acasă şi am început. Tzuşti! Tzuşti ! Imaginaţi-vă doar cat am putut să râd când mi-am udat o colega de patrulă, Lili (care cică-mi citeşte blogul ), după care ea s-a uitat în sus şi, stergandu-şi cu mâinile stropii de pe faţă, a zis că pe locul ei plouă ( ). Uite, din nou mă oftic că nu pot sa fac mare lucru prin cuvinte, să vă fac şi pe voi să râdeţi cu lacrimi şi să simţiţi că vă plesneşte stomacul. ( ).

A doua zi, după ce m-am umflat de somn de la 5 la 7 (când s-a dat trezirea cu goarna, aşa, ca să ştiţi ), am plecat pe traseu primii, conform programului, la 8. Ca să povestesc ce-am făcut 10 ore, cât a durat traseul, ar trebui să mai stau 2-3 ore şi să scriu continuu. Dar mi-e silă. Vă zic în mare. A fost orientare după hartă, orientare după busolă, recunoaşterea diferitelor plante de la Gradina Botanică, recunoaşterea şi refacerea unor noduri, completarea unei poveşti în care noi eram nişte personaje din viitor şi multe alte ghiduşii dintr-astea. Ca punctaj, n-am obţinut decât locul 9, dar în condiţiile în care eu, rupt fiind, n-am făcut decât să dau din picioare şi să car rucsacul cu haine, mâncare + nişte foi, nu mă vait.

Când ne-am întors, alta-n curu’ babii. Urma proba de Karaoke, unde fiecare patrulă trebuia să cânte 3 melodii, la alegere. Prima dată am încercat să mă prefac că mi-e rău şi m-am băgat în sacul de dormit, dar canci. M-a târât Lala, o altă colegă de patrulă, de lângă poartă, până în centru sălii de sport, cu tot cu sacul de dormit. Am zbunghit-o eu până la urmă în curtea şcolii, şi stând pe o bancă la întuneric nu m-au mai gasit şi au cântat şi fară. ( )

A treia zi a fost aia cu întorsul acasă; n-o mai povestesc.
Vă spun decât că m-am întors cu naşul ! ( )